Cea mai periculoasă formă de existență umană este duadismofilia – caracterul celui dintâi adam – simbolul binelui amalgamat cu răul. Şi starea care definește cel mai fidel acest tip de caracter aparţine chiar omului religios!! Nu este întâmplător că Dumnezeul îi arată îngerului duplicitar (tipul celui dintâi adam) că este căldicel, motiv pentru care îl dezmoşteneşte de la Pomul Vieţii (Apocalipsa 3.16).

   Ateismul religios îmbracă două forme, diametral opuse:

1.    Relatările din Scriptură sunt adevărate și explicabile în totalitate ca fenomene naturale.
Această opinie se regăsește cu predilecție în concepția denumită panteism   

2.    Dumnezeu poate totul, astfel încât orice relatare din Scriptură este adevărată, indiferent dacă este plauzibilă sau nu.

  Această  opinie  se  regăseşte  în teologia insidioasă, care aparent Îl „susţine” pe Dumnezeu şi în realitate Îl peiorizează.

   Să le luăm pe rând pe fiecare. În primul caz, o serie de teologi, mai ales din cei aparţinând sectelelor moderne ale religiei creştine, abordează Scriptura ca fiind  ex-divină, constând în diverse opinii și aprecieri proprii asupra scrierilor biblice care se referă la istoria poporului evreu, la istoria altor popoare, la istoria anumitor personaje biblice, la prezentarea a numeroase întâmplări aparent inexplicabile etc. Acest tip de teologi, ascunşi la umbra aşa-zisei ştiinţe, vin să ne explice că Biblia NU este Cartea de inspiraţie Divină (sic!) şi NU prezintă Mesajul Dumnezeului Absolut (sic!), ci relatează structuri şi fenomene naturale, cărora scriitorii biblici au căutat să le dea o notă mistică! Un asemenea scriitor este și germanul Werner Keller, care în lucrarea sa Şi Biblia are totuşi dreptate, ia Scriptura de la un capăt la altul şi „demonstrează” plin de sârguinţă cu totul altceva decât Mesajul prezentat în Logosul scris al lui Dumnezeu. Această carte, în ciuda aberațiilor „științifice” pe care le prezintă, a fost tradusă în 24 de limbi şi a fost tipărită în 10 milioane de exemplare, fiind acceptată ca material didactic de bază în învăţământul teologic!!   

  Logosul scris al Dumnezeului – Biblia (http://logosulabsolut.blogspot.com/) conține Adevărul absolut, prezentând Geneza Universului material, a regnului vegetal și a celui animal, a omului, precum și modul de accedere a omului la Paradisul etern – Universul simetric. Ce legătură au așa-zisele descoperiri științifice ale arheologilor bine plătiți din bani publici, cu aceste expuneri ale Bibliei, nu știm. Dar știm foarte bine că aceștia au drept scop combaterea disimulată a Adevărului Divin!

   A doua formă în care se manifestă ateismul religios este și mai insidioasă ca prima. Și în timp ce prima formă de manifestare a ateismului religios nu admite intervenția Dumnezeului AtotPuternic nici măcar în cazul minunilor majore, a doua formă admite orice afirmație existentă în traducerile Bibliei ca fiind întocmai cum este scrisă. Nu contează că textul biblic este o alegorie, sau o traducere confuză, sau chiar greșită, Dumnezeu poate totul ! Oare așa să fie?! Eu cred că Dumnezeul AtotPuternic NU poate să Se tăgăduiască singur, NU poate să distrugă Regatul promis etc. DUMNEZEUL POATE ORICE VOIEȘTE!! Este cu totul altceva!

  Unul din cazurile în care ateii religioși aplică „dictonul”: Dumnezeu poate totul, este textul prezentat la Matei 12.40, unde ni se amintește de minunea cu prorocul Iona. În zadar, Scriptura relatează că animalul care l-a înghițit pe Iona este ketos (κητος), traducătorul spune: ihtis (pește)! Iar teologul spune, la rândul său: eu nu știu dacă a fost balenă sau pește; eu știu că Dumnezeu poate totul, deci Iona a ajuns în pântecele animalului, indiferent care o fi el ! Prin urmare, după opinia teologului, Iona putea să agonizeze în pântecele unui rechin (pește uriaș!) sau chiar în pântecele unui stavrid sau macrou, pentru că... Dumnezeu poate totul!

  Dumnezeul poate face orice voiește și nu face nimic din ce năzbâtii ar face omul (dacă ar putea!). În numeroasele traduceri superficiale sau chiar iresponsabile, Dumnezeul ar părea că face lucruri pe măsura celor expuse în astfel de traduceri, dar El este Absolut și HiperÎnțelept, asemenea posibilități intrând în sfera absurdului.

   În cele ce urmează, avem ocazia să întâlnim numeroase astfel de situații, în care textele traduse greșit au constituit câmpul de atac al batjocoritorilor, fără minte...

  După cum am subliniat și în alte locuri, nu există o antiteză reală între doctrina religioasă şi doctrina materialistă, deosebirea între ele constând doar în faptul că, în timp ce materialismul are în esenţă ateismul etalat pe faţă, religia are în conţinut ateismul disimulat. Confesiunile creştine, mari şi mici, au ca bază doctrinară ritualul, care este de fapt manifestarea materialismului religios! Toate manifestările religioase, de la cele păgâne şi până la cele aparent scripturale, au acceaşi amprentă a materialismului religios, pentru că nu pot coexista credinţa (pozitivă) cu necredinţa. 

  Credinţa este convingerea nestrămutată în ceea ce se percepe la nivelul intuiţiei, nu în ceea ce se percepe direct cu simţurile biologice: văz, pipăt, auz, miros, gust. Luând ca exemplu botezul în Duhul Sfânt – singurul botez care duce la viaţă (Efeseni 4.5), dacă acesta este însoţit obligatoriu de botezul în apă sau de apariţia unor manifestări de vorbiri inconştiente, NU mai este prin credinţă, ci prin percepţia simţurilor biologice, materiale. 

  Tot astfel, rugăciunile în grupuri organizate şi planificate, ritualul de împărtăşire cu pâine, vin, must (diferit de la o confesiune la alta), posturile planificate, sunt lucrări ale oamenilor, neavând nimic comun cu credinţa, fără de care este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu (Ebrei 11.6). De închinarea la oasele mortuare, la tot felul de sfinţi morţi sau viitori morţi, la ziduri de cărămidă, de lemn, de beton, la troiţe, nu mai este cazul să amintim, pentru că ele aparţin ca origine religiilor ex-creştine şi nu este exclus ca la un moment dat, acestea să-şi revendice patentul!

  Religia creştină, cu întreaga multitudine de confesiuni, ca orice religie, invocă o carte de căpătâi, în cazul de faţă – Sfânta Scriptură, denumită în mod curent: Biblia. Desigur, orice scriere la nivel metanoic, nu poate fi înţeleasă prin simpla raţiune materialistă coroborată, implicit, cu ortogândirea. În aceste împrejurări obiective, liderii religioşi şi-au elaborat fiecare o doctrină proprie, interpretând conţinutul literal al Cărţii Sfinte în funcţie de caracter. Puntea de legătură dintre Scrierea insuflată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi doctrina proprie a constituit-o şi o constituie diversitatea de traduceri, în care sunt strecurate numeroase anomalii de la textul original. Vom reda, în cele ce urmează, câteva anomalii de traducere, care au dus şi duc la elaborarea de doctrine false, contrare Adevărului. 

1) Se ştie că momentul Emanu-El reprezintă HOTARUL dintre viaţa muritoare şi viaţa nemuritoare, respectiv dintre viaţa în cel dintâi adam şi viaţa în Cel din urmă Adam, sau, dacă vreţi, hotarul dintre moarte şi viaţă. Desigur, orice trecere majoră de la o stare la alta se poate realiza printr-o punte intermediară, care pregăteşte noua stare de existenţă – a vieţii propriuzise. Şi, această punte de trecere este METANOIA, tradusă în fel şi chip, în scopul denaturării Mesajului crucial transmis de Însuşi Dumnezeul Atotputernic omenirii. Imperativul divin al trecerii de la moarte la viaţă – metanoia (http://metanoiainantitezacupocainta.blogspot.com), are o dublă semnificaţie, fiind DIFERIT ca mesaj, înainte de a se înfăptui mântuirea, faţă de perioada de după înfăptuirea acesteia, prin Marea Jertfă. Astfel, pentru perioada de dinainte de Marea Jertfă, Testamentul utilizează, pentru transmiterea Mesajului vieţii, timpul gramatical prezent: metanoi (μετανοει), la plural, metanoite (μετανοειτε), timp cu acţiune durativă, adică în curs de desfăşurare, nedeterminată. Pentru perioada de după Marea Jertfă, Testamentul utilizează, pentru acelaşi Mesaj, timpul gramatical aorist: metanoeson (μετανοεσον), la plural, metanoesate (μετανοεσατε), timp cu acţiune nedurativă, precisă, care semnifică exact caracterul eterului, adică a stării infinite, de dincolo de spaţiul tetradimensional, unde timpul nu mai este o dimensiune.

  Aoristul semnifică, aşadar, o acţiune petrecută în afara timpului, extrapolată, în starea materială, la un timp foarte scurt, instantaneu, şi reprezintă îndemnul omului de a gândi dincolo de bariera vizibilă a lumii şi a vieţii, de a-şi trăi existenţa în trupul biologic, având întreaga sa gândire în poziţia META, adică în Cristos – Revelaţia Dumnezeului Atotputernic. Imperativul metanoic aorist are caracter nedurativ, fiind, conform Scripturii: ASTĂZI ! (în momentul primirii mesajului şi în permanenţă !), după cum vedem în toată Evangelia Duhului Sfânt, transmisă prin apostolii Săi, tuturor oamenilor (Evrei 3.7, 8, 13; Fapte 2.38; 3.19). 

  Observăm că acest mesaj crucial NU este transmis către Smirna şi Filadelfia şi ESTE transmis către Efes, Pergam, Tiatira, Sardes şi Laodikea, tocmai pentru că acestea din urmă înfăptuiseră Lucrarea lui Cristos prin faptele proprii (prin ortogândire) şi nu prin METAGÂNDIRE! Astfel, mesajul METANOIEI este GÂNDIREA (noia, noesis) DIN POZIŢIA META şi nimic altceva; şi, această gândire este numai în Cristos – Dumnezeul Personal. Testamentul concentrat al Omului Iesus Cristos – Epistola către ebrei ne confirmă întocmai cele relatate: Să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Cristos... fără a repune temelia metanoiei (metagândirii) prin lucrările moarte (faptele Legii, n.a.) –Ebrei 6.1. (Prepoziţia από – prin, din versetul citat, sub nici o formă nu se poate traduce: de, dar teologilor tare le era necesară această prepoziţie, tradusă fals pentru pocăinţă!). 

  Ceea ce este esenţial constă în faptul că mesajul, care nu are NIMIC comun cu lamentaţia de faptele firii pământeşti este, după Proslăvirea lui Cristos, transmis la timpul aorist, fiind astfel definit exact: în momentul primirii mesajului, moment-terminus, ce coincide cu intrarea în Trupul lui Cristos – Unul şi acelaşi cu Episinagoga sau Adunarea cerească (Ebrei 10.25). Acest mesaj nu are, deci, caracter reiterativ, astfel că imperativul metanoeson–metanoesate NU poate fi repetat, pentru că aceasta ar presupune ieşirea „temporară” din Episinagogă (Trupul lui Cristos, Adunarea cerească), ceea ce este totuna cu moartea definitivă (păcatul cu voia) – Ebrei 10.26, 27.  

  Încercarea teologilor de a falsifica sensul real, adevărat al mesajului divin – metanoia, are acelaşi scop de a masca Testamentul Omului Iesus Cristos – Unul şi acelaşi cu Cartea Vieţii. Exemplul cel mai semnificativ în acest sens, îl constituie traducerea românească, prin împrumutarea unui cuvânt străin chiar de limba română, cuvânt ce are la bază ruseştile: покаяние (pokaianie), respectiv покаяться (pocaiatsia). Astfel, metanoia este înlocuită cu pocăinţa (în grecește, μεταμελεια: metamelia),  adică: lamentaţia, deplângerea, părerea de rău, iar metanoo este înlocuit cu a se pocăi (în gerceşte, μεταμελουμαι: metamelume),  adică: a se lamenta, a (se) deplânge, a se căí. Şi dacă metanoia reprezintă noua gândire – gândirea intuitivă la lumea de dincolo de spaţiu şi timp, ce poate să însemne pocăinţa, decât deplângerea stării de moarte a celui dintâi adam din propria-i fiinţă?! Putem concluziona, aşadar, că în timp ce metanoia este efectul credinţei şi cauza bucuriei, pocăinţa este efectul necredinţei şi cauza amărăciunii!

  În această stare de lucruri, ne mai mirăm că: simplitatea lui Dumnezeu, care face de râs înţelepciunea omenească (1 Corinteni 1.25 etc.) este înlocuită în traduceri cu: nebunie (traducerea românească), alienaţie mintală (traducerea italiană), demenţă (alte traduceri) ?! Nu ne miră nici gradul înalt de ignoranţă, superficialitate şi inepţie al celor care pretind că sunt solii lui Dumnezeu, trimişi să ne înveţe (sic!). Cuvântul biblic utilizat este το μωρον (to moron) şi η μωρια (he moria), care, în principal înseamnă simplitate, cu nuanţele sale de rigoare, pozitive sau peiorative. De asemenea, cuvântul biblic: neînţelept (Luca 11.40) – αφρων (afron) este înlocuit tot cu nebun, ceea ce denotă aceeaşi superficialitate, pentru că nebun se cheamă, în greacă, παραφρων (parafron) şi nu afron!
2) În evangelia după Ioan 2.1-11 este redat începutul lucrărilor lui Iesus ca Mesyah. La v. 4, unde Iesus răspunde Miriamei (Mariei), găsim în traducere următorul text: „Femeie, ce am eu cu tine ? Nu Mi-a venit încă ceasul”, ceea ce constituie o anomalie, pentru că Iesus chiar din momentul acela și-a început Lucrarea ! Realitatea este că Iesus a spus cu totul altceva, după cum găsim scris în limba originală – greacă: Ce legătură am cu tine, femeie ! Până de curând necunoscut, ACUM este timpul Meu.  

3) Un alt aspect al manifestării religiei în antiteză cu Adevărul îl constituie minimalizarea de către aceasta a fericirii supreme, citate de Însuşi Mântuitorul în Persoana Omului Cristos Iesus: Fericiţi sunt cei liberi în duh, căci a lor este Împărăţia Cerului (Matei 5.3). Astfel, colectivul redacţional lingvistic al Academiei române a găsit de cuviinţă să înscrie în DEX (şi nu numai aici) că: prost, redus, retardat este tot una cu sărac cu duhul – expresie inventată, în speţă, de teologii ortodocşi, prin răstălmăcirea celebrului dicton al lui Iesus Cristos. Culmea este că în vorbirea curentă românească, expresia sărac cu duhul înseamnă chiar şi ateu!!

  Cuvântul sărac, aşa cum arătam şi în alt loc, are în esenţă, sens tehnic şi filosofic, însemnând gol, liber, lipsit. Deci, omul care în urma activării intuiţiei îşi goleşte duhul propriu (conştiinţa) de concepţia ortonoică (specifică celui dintâi adam) beneficiază de fericirea supremă: viaţa veşnică – având trupul (virtual), cu adevărat somatic, din supermaterie (materie simetrică), apt de convertire în ambele „stări”.

  Am avut ocazia să văd un show tv condus de un teolog ortodox răspopit, care a prezentat dictonul mai sus citat, spre a fi analizat şi apreciat de către invitaţii săi. În urma dezbaterii, unul din aceştia a izbucnit: Şi aşa ne învaţă Iesus: „fericiţi cei tâmpiţi că a lor e Împăraţia cerurilor?!”, la care teologul a privit zâmbind complice, cu o figură de cimpanzeu nostalgic, parcă vrând să spună: Da, aşa este. Pentru teolog, ce au scris nişte ignoranţi „academici” în Dex etc, reprezintă adevărul infailibil, astfel încât nu e de mirare că în concepţia sa, Dumnezeul Revelat învaţă pe oameni că imbecilitatea este virtute şi cheia cu care se deschide Cerul! No comment!  

  Persiflarea celebrului dicton divin poate duce la anomalii grave de comportament, aşa cum este cazul unor psihologi ai universităţii din Liverpool, care afirmă că: fericiţi sunt cei dereglaţi psihic!! Dacă toţi cei nefericiţi din lumea a treia nu sunt dereglaţi psihic (nefiind fericiţi!), n-aţi vrea să faceţi schimb cu ei, domnilor psihologi nefericiţi? 

4) În Geneza 1.16, în majoritatea traducerilor, găsim: (În ziua a patra) Dumnezeu a făcut... luminătorul cel mare (Soarele, n.a.) ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mic (Luna, n.a.) să stâpânească noaptea; a făcut şi stelele. Pe baza unei asemenea traduceri iresponsabile, teologii şi criticii susţin: Ştiinţa afirmă că întâi a fost Soarele şi apoi Pământul, iar Biblia afirmă că Dumnezeu a făcut întâi Pământul şi apoi Soarele şi stelele... (Geneza 1.19).

  Analizând cu atenţie textul biblic din Geneza, de la primul verset până la cel citat, constatăm că trei motive puteau determina un asemenea fals în traducere şi o asemenea interpretare a falsei traduceri:

– superficialitatea crasă

– ignoranţa crasă

– intenţia de denigrare a Logosului.

Geneza debutează cu următoarea relatare: La început (la origine) El-Ohim (Dumnezeul Suprem) a creat cerurile şi Pământul (Geneza 1.1). În continuare, aceeaşi carte relatează: Pământul era fără formă şi gol (fără forme de relief şi lipsit de vietăţi, n.a.) şi întuneric era peste faţa adâncului. Şi, Duhul Dumnezeului Se mişca peste întinderea apelor. Apoi Dumnezeul a spus: ,,să fie lumină”, şi a fost lumină... (Geneza 1.2, 3). Despre ce lumină este vorba în acest caz ? Unii citează, pe drept cuvânt: lumina este Dumnezeu, dar Biblia, aici, afirmă: întuneric era peste faţa adâncului şi, Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste... faţa adâncului ! Deci, iată că Logosul Dumnezeului ne relatează că despre altă lumină este vorba şi anume de lumina solară translucidă şi nu despre Dumnezeul, Care era ca Duh, simultan cu întunericul fizic. Dar ignoranţa şi superficialitatea se manifestă până acolo încât teologii şi criticii nu observă că pământul producea deja vegetaţie (în ziua a patra!), care nu ar fi putut să existe fără lumină şi căldură, primită de la Soare, conform conceptului Creatorului Hiperînţelept (Geneza 1.12). Nu observă nici că în cazul creaţiei aştrilor, de la versetul întâi, textul ebraic utilizează verbul barà (a crea, a realiza, a întemeia), iar în cazul apariţiei aştrilor pe cer, de la versetul 16, utilizează verbul asàh (a ieşi în evidenţă, a se face vizibil, a-şi face apariţia). Realitatea e că versetul 16 se traduce corect astfel: Dumnezeul a făcut vizibili cei doi mari luminători... a făcut şi stelele vizibile...

5) În evangelia după Matei 16.18, 19 găsim tradus următorul text: Eu (Iesus, n.a.) îţi spun (ţie, Simon, n.a.): „Tu eşti Petru şi pe această piatră (stâncă) voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor n-o vor birui”...

  Acest text, din Evangelia după Matei, pe cât este de crucial, pe atât este de denaturat în traducere. Denumirea de petros, dată de către Iesus apostolului Simon, este un adjectiv substantivat (în ebraică, chifa), care înseamnă cel din piatră, adică cel din clădirea de piatră, piatra fiind simbolul de construcţie trainică, de neclintit. Textul biblic nu utilizează cuvântul brahos (βραχος) pentru stâncă, ci acelaşi cuvânt petra (piatră), indiferent de mărimea şi calitatea acesteia. Aberaţia teologică se datorează înlocuirii dativului din textul scriptural cu acuzativul, apărut în toate traducerile. Acest text este următorul: epi taute te petra, care înseamnă: acestei pietre şi NU pe această piatră, aşa cum este, de exemplu, la versetul 7.24 (din aceeaşi evangelie): ...şi-a zidit casa pe stâncă, greceşte: epi ten petran !! Deci, Iesus a transmis informaţia că pietrei vii, (căreia I se descoperă CRISTOSUL) îi este ctitorită şi destinată Eklesia (Biserica) lui Cristos!!! 

  În acel moment iniţial, posesorul harului era doar Simon Petros-ul (Petru). Mai târziu, însă, aveau parte de acelaşi har toţi ucenicii (afară de fiul pierzării) şi apoi, pe parcurs, toţi cei ce-L recunosc pe Dumnezeu Însuşi în Cristos... Dar religioşii catolici, în speţă, au „dedus” că Piatra era Simon, pe care, după dezbrăcarea de trupul morţii şi l-au făcut papă (tătic)! Motivul pentru care religioşii catolici s-au făcut a nu înţelege mesajul divin, îl constituie „prepararea” unui tată spiritual, denumit cu un cuvânt (în latină !): papa – urmaş(?) al apostolului Petru, pe care aceştia „l-au pus” paznic la poarta Împărăţiei cereşti, prin răstălmăcirea versetului 16.19, în care Iesus, adresându-se aceluiaşi apostol, îi spune că îi dă cheile Împărăţiei cerurilor, tocmai pentru că acesta L-a recunoscut pe Iesus ca Mesyah: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Cel Viu” (Matei 16.16). Nu este de mirare că primul papă, cu câteva sute de ani înainte de a exista statul papal, respectiv între anii 33 şi 67, s-a numit Petru ! O fi doar coincidenţă că Petru, ucenicul lui Cristos a activat ca apostol în aceeaşi perioadă ?!

  Oricine Îl recunoaşte în Omul Iesus pe Mesyah, intră în posesia cheilor, adică în posesia secretului vieţii, după cum se poate vedea şi din adresarea lui Iesus către mulţimile ce-I ascultau Cuvântul: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi, cel ce se zoreşte (biazete), intră în posesia ei” (Matei 11.7, 12; Luca 16.16). Acest secret – cheile – era deţinut şi de către farisei, care ştiau că Dumnezeul Se revelează prin Mesyah, doar că ei nu voiau să-L accepte pe Iesus drept Mesyah ! (Matei 23.13; Ioan 7.28 ). Utilizarea viitorului, în textul citat, pentru verbul dorizo – a dărui, nu este un motiv de justificare a doctrinei catolice. Viitorul la care se referea Iesus, era momentul deschiderii Împărăţiei, adică glorificarea lui Iesus şi nicidecum profeţirea apostolului Simon ca viitor paznic şi dispecer la „poarta raiului şi a iadului”. Din păcate, o concepţie ridicolă şi penibilă stă la baza doctrinei celei mai mari partide din religia creştină...

6) Un alt text fals inserat în Scriptură, unul din cele mai semnificative, îl constituie finalul Evangelei după Marcu, 16.8-20, în baza căruia s-au lansat cele mai scelerate ştiinţe ale materialismului religios. Şi dacă majoritatea ştie în mod tacit că textul Evangeliei de la 16.9-20 este ataşat ulterior, fraudulos, puţini ştiu că şi versetul 16.8 este falsificat, de această dată, prin eludare, în scopul de a se realiza puntea dintre textul Evangeliei şi textul fals, adăugat. Vom proceda, fireşte, la reparaţia adevărului. Mai întâi vom reda textul real al versetului 8, cu litere drepte – textul existent, şi cu litere italice – textul eludat: „Ele au ieşit şi au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică şi uimire. Şi n-au spus nimănui nimic, din această cauză. Toate au fost lămurite apoi, în scurte cuvinte, prin Petru. După aceea, Însuşi Iesus le-a dat ucenicilor autoritate să ducă, de la răsărit şi până la apus, propovăduirea sfântă şi nemuritoare a mântuirii veşnice. Amin”. (După amin nu se mai scrie nimic şi... totuşi!).

  Dacă privim cu minimum de atenţie actualele traduceri, observăm, în primul rând, că relatarea evenimentelor petrecute la mormânt în dimineaţa de duminică (ziua întâi a săptămânii), existentă în textul de la 16.1-6, se reia într-un mod haotic în textul fals, de la 16.9-13. În al doilea rând, textul ataşat artificial, de la 16.16-18, constituie una din cele mai aberante şi mai stupide invenţii teologice. Atunci când Omul Iesus a fost mânat de Duhul în „deşert”, pentru a fi ispitit de Diavol, mai exact când Se afla pe streaşina templului, nu a răspuns la ispită, ci a spus intransigent: să NU ispiteşti pe Eternul (Yahweh), Dumnezeul tău. Cum, dar, se împacă opinia lui Cristos – Logosul Dumnezeului – cu vorbele de la 16.17, 18: aceste semne vor însoţi pe cei ce au devenit credincioşi (au crezut): „în Numele Meu vor scoate demoni, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi şi dacă vor bea… otravă nu vor fi vătămaţi; îşi vor pune mâna pe bolnavi, care se vor însănătoşi” ?! Conform acestui text, dacă cel ce se converteşte la Cristos, nu este însoţit de asemenea semne, nu este mântuit!! Dar această lucrare satanică, de introducere a falsului text în Sfânta Scriptură avea în vedere, pentru mai târziu, apariţia curentului carismo-penticostal, cu rolul de a minimaliza Lucrarea lui Cristos, de salvare a omenirii, pentru oricine este de acord cu salvarea, şi de „a creştina” lumea păgână pentru Fiara de la sfârşit... 

7) O altă anomalie, care stârneşte ilaritate, se referă la utilizarea în traducerile româneşti a cuvântului coapsă (coapse), pentru osul sacral, oasele cutiei craniene etc. Astfel, în Epistola lui Pavel către ebrei, capitolul 7.10, ni se aminteşte de descendenţa lui Levi, care era încă în sacral, când Abraam oferea zeciuială lui Melhisedec. Sacralul, denumit şi osul sacru, constituie penultima porţiune a coloanei vertebrale, formată din cinci vertebre fuzionate. Vezicula seminală se află în pelvis – partea terminală a coloanei  vertebrale, formată din coccis și osul sacru. Pe acesta (!) se făcea jurământul (numai pe ce e considerat sacru, sfânt, Dumnezeu îi cere omului să jure!) și nu pe testicule (denumite „nervul rușinii”), sau pe organul sexual, cum sugerează traducerile Bibliei, ca de exemplu: ... mulți vor ieși din coapsele tale... sau ... jură punând mâna sub coapsă... În Testament, cuvântul utilizat este η οσφυα (he osfua), utilizat în text la cazul dativ singular: τη οσφυι (te osfui). La fel şi în 1 Petru 1.13, textul tradus utilizează greşit cuvântul coapse, care nu are nimic comun cu acelaşi cuvânt, he osfua, din textul Testamentului, utilizat aici la cazul acuzativ plural: τας οσφυας (tas osfuas), pentru oasele care protejează creierul, având deci acelaşi caracter de sacralitate.  

  Şi obsesia exprimărilor cu aspect de aluzie sexuală în traducerile româneşti, nu se opreşte aici. Astfel, în Geneza, în numeroase cazuri, se utilizează expresii de genul: ...mulţi vor ieşi din coapsele tale, sau jură punând mâna sub coapsă, expresii în care nu de coapse (sau altceva!) este vorba, ci de sacral!

  Un alt text, cel puţin ciudat, existent în traducerile româneşti se regăseşte la Geneza 49.10: Sceptrul nu se va depărta din Iuda şi nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui! Toiagul se leagă la brâu şi atârnă la piciorul drept, la poale. De unde vor fi luat traducătorii români expresia lipsită de bunul simţ, nu ştim, pentru că atât originalul ebraic, cât şi traducerile în germană, rusă, engleză etc, nu prezintă asemenea anomalii. 

8) În Epistola I a lui Pavel către corinteni, în majoritatea traducerilor, găsim: Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelie (Cristos, n.a.) va rămâne în picioare, el va fi răsplătit, dar dacă lucrarea lui va arde (pe motivul că a clădit altă învăţătură pe Temelie, n.a), va suferi pierdere; cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc (1 Corinteni 3.14, 15).

  Pe baza acestui text fals (partea subliniată), teologii au elaborat teoria mântuirii prin foc, adică prin faptele proprii. Realitatea textului original, însă, anulează total falsa doctrină. Verbul σωζω, σωζωμαι (sozo, sozome) nu înseamnă numai a (se) mântui, salva, ci şi a (se) păstra, a fi păstrat, iar prepoziţia dia (dia) înseamnă, în acest caz, pentru, şi nicidecum: ca prin ! Astfel că textul adevărat, este: ...el va fi păstrat pentru foc, adică pentru iad. De altfel, chiar Ioan botezătorul, prezentându-L pe Iesus, informează cine va fi botezat în foc şi cine în Duhul Sfânt: Acela (Mântuitorul şi Judecătorul, n.a.) Îşi are „lopata” în mână; Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge „grâul” în grânar, iar „pleava” o va arunca într-un foc care nu stinge (Matei 3.12).

9) În sfârşit, o altă anomalie de traducere, menită, de asemenea, să convingă pe cel ce vine la Cristos că faptele (lucrările) proprii sunt mai presus de Harul divin, se găseşte în Evangelia după Matei 17.21. Iată ce conţine acest verset inserat de către teologii traducători: ... Asemenea demoni nu ies afară (din om, n.a.) decât cu rugăciune şi post. Dacă urmărim contextul, vedem că lui Iesus i se prezintă un om cu dorinţa de a-i fi vindecat fiul lunatic, pe care ucenicii Lui nu-l putuseră vindeca. Atunci Iesus, adresându-se celor din jur, inclusiv omului care nu avusese credinţă în Dumnezeu, a afirmat: O, generaţie necredinciosă şi făţarnică, până când va trebui să fiu cu voi? (Matei17.17). Apoi a certat demonul, care l-a părăsit pe lunatic şi, acesta s-a vindecat. Ucenicii, pe bună dreptate, au cerut explicaţie asupra cauzei ce i-a împiedecat să-l vindece pe lunatic, la care Iesus le-a răspuns răspicat: Necredinţa voastră este cauza ! Dacă aţi avea credinţă (măcar, n.a.) cât un bob de muştar... nimic nu v-ar fi cu neputinţă (Matei 17.20). Ne întrebăm, la modul cel mai sincer: dacă motivul succesului îl constituie credinţa în Dumnezeul Suprem (adică este suficient să credem că Dumnezeul poate orice, inclusiv vindecarea de lunatism), atunci de ce ar mai fi fost necesare şi faptele proprii: postul, însoţit de rugăciune? Dar religioşii, care, bineînţeles, nu au credinţă, trebuiau să insereze pe furiş un text care să le susţină materialismul religios, în antiteză cu credinţa în Cel Atotputernic !  

 10)  Vom reda acum una din anomaliile cu caracter de unicat în religia creştină şi, anume, doctrina românească. Aşa cum ştim, religia creştină este presărată de numeroase concepţii religioase, susţinute de diverse secte (partide) religioase, mari şi mici, precum cea catolică, ortodoxă, adventistă, iehovistă, mormonă, carismo-penticostală etc. Un adevăr incontestabil se cuvine a fi subliniat aici şi anume că partidele „neoprotestante” – biserica baptistă, evanghelistă, metodistă şi evanghelică sunt cele mai aproape de Adevăr. Creştinismul românesc, în care sunt integrate mai toate formele religioase citate mai sus are, însă, un caracter aparte, deosebit de toate celelalte, cu un profund aspect ortonoic. 

  Esenţa învăţăturii doctrinare a lui Cristos NU are caracter ortonoic (ortodox), ci metanoic, metadox!! Or, tocmai caracterul ortodox – idolatria şi închinarea la oasele mortuare, idolatria şi închinarea la imagini imortalizate, învierea trupului defunct, pocăinţa (lamentaţia), „sfânta treime”, acoperirea obligatorie cu batic a capetelor feminine şi cu plete şi potcap a bărbaţilor-lideri spirituali – stă la baza religiei creştine româneşti! Argumentul suprem pentru susţinerea întregului arsenal ce constituie doctrina ofensatoare la adresa Celui Ce ne-a dăruit viaţa îl constituie Biblia românească, adică traducerea-bruion Cornilescu – ediţia 1921. În această traducere (şi mai puţin în alte traduceri) se află toate motivele de mistificare a Logosului scris al lui Dumnezeu! Se ştie, sau măcar ar trebui să se ştie, că traducerea-definitivă a lui Cornilescu a fost ediţia 1931, dar aceasta din urmă nu a fost acceptată, chiar dacă în prezent  s-a reeditat (2001), pentru că nu mai constituia motivaţia falselor doctrine!

  Aşa cum ştim, dumnezeul răului (2 Corinteni 4.4) este denumit în Biblie: Diavolul (ho Diabolos) şi Satan (ho Satanas). În cartea Apocalipsa, care înseamnă: descoperire, dezvăluire, destăinuire, revelare, apare şi informaţia despre păcatul originar şi despre autorul acestuia (Diavolul şi Satan), denumit aici şi: Draconul (ho Drakon) şi Şarpele cel vechi (ho ofis ho arhaios). Denumirea utilizată de către apostolul şi profetul Ioan este o pură alegorie, reprezentând Fiara de la sfârşitul vremurilor, cu şapte capete, zece coarne şi zece diademe, care, cum bine se ştie, este prezentarea alegorică a imperiului mondial condus de către Satan – descris în vedenie cu acelaşi chip al Fiarei şi denumit ca atare: ho Drakon (în italiană – il Dragone, în engleză – the Dragon, în germană – der Drache, în rusă – Drakon etc). Scriptura şi în special Apocalipsa ne prezintă această Fiară (a opta) ca fiind Imperiul roman refăcut (Apocalipsa 17.11) şi, coincidenţă sau nu, România este singura ţară latină care nu are nume propiu, utilizând pentru identificare statală doar un apendice al Romei!! Din acest motiv, nu este de mirare că poporul acestei ţări nu pronunţă în vorbirea curentă niciodată: Dumnezeul meu sau Domnul meu, fiind singurul popor care îl invocă, atât în scris, cât şi în vorbirea curentă, aproape exclusiv: pe Dracu’, ajungând până acolo încât orice text vulgar, orice injurie, orice onomatopee (!), traduse din engleză, americană, spaniolă, franceză, să aibă în traducerea românească pe dracu’!! 

  Este mai mult decât intrigant faptul că scrierea română a Bibliei are pentru Dracon-ul din Apocalipsă un cu totul alt cuvânt şi anume: balaur, fără nici o justificare etnică, lingvistică şi, mai ales, scripturală! Şi ciudeţeniile româneşti nu se opresc aici. Aproape peste tot în Scriptură (traducerea Cornilescu ed. 1921), denumirile: demon şi diavol (cuvinte şi proprii şi comune) sunt substituite cu cuvântul drac, care dacă ar fi să-l considerăm derivat de la Drakon, ar trebui să fie înscris în Apocalipsa cap. 12 (unde se găseşte în scrierea originală, dar nu se găseşte în scrierea românească!) şi NU ar trebui să fie folosit sub nici o formă la plural, ca substantiv comun, Drakonul fiind unic şi având, din acest motiv, numai singular. Este logic că dacă admitem efectul având cauză, nu putem pune efectul pe seama hazardului! Dacă limba (şi poporul român) are în conţinut pe drac-ul (pe care îl mai alintă şi naiba), e absolut normal ca motivul, cauza să-l constituie faptul că poporul român este rămăşiţa (spirituală) romană – continuator al imperiului roman, imperiu care este denumit, alegoric, dracon, în româneşte drac. Dar, din nefericire, Dracon-ul este identificat cu Diavolul şi Satan!...

  În acest precept, nu este de mirare că logosul românesc stigmatizează şi dispreţuieşte  sacrul Miha-El, pronunţat în mod curent: Mihael, Mihail, Michael, Michele, Mişel (Michel) etc, care  reprezintă forma ebraică a grecescului Arhangelos –  Îngerul de la Origine şi care înseamnă: Dumnezeu cu chip de Înger. De ce, academia română din toate timpurile a acceptat ca Simbolul sfânt al lui Dumnezeu să fie numit: ticălos, mârşav, nedemn, laş, fricos ??!!  Invocarea latinescului misellus, ca motivaţie de origine al românescului mişel, este un fals grosolan; misellus este un adjectiv substantivat care nu face referire la vreo trăsătură de caracter, ci înseamnă, pur şi simplu: orfan, neajutorat, sărman. Motivul adevărat al adoptării groaznicului sens este, de fapt, un blam insidios la adresa Dumnezeului lui Israel – Yahweh...
  Şi tot traducerea românească este singura care inventează lepădarea lui Petru de Cristos, cel dintâi apostol al Său. În zadar, greaca, germana, engleza, italiana, rusa NU relatează aşa ceva (verbele utilizate ne stau mărturie: arnumai, verleugnen, deny, rinneghero, atriţati etc), românii de pe toate meridianele Pământului predică lepădarea lui Petru!! (http://cineestesfantulpetru.blogspot.ro/).
  Așa cum știm, una din cele mai semnificative anomalii de traducere, specifice cu precădere traducerii scripturale româneşti, este pocăinţa (căinţa, lamentaţia), care este concepţia religioasă de mărturisire a păcatelor, în scopul iertării prin post şi rugăciune şi are, în esenţă, părerea de rău privitoare la păcatele anterioare. Cuvintele din textul biblic, traduse mai mult la figurat, de către teologi, sunt: metanoo şi metanoia, cuvinte ce nu au absolut nici o legătură cu pocăinţa ! Invenţia pocăinţei (tânguirii, părerii de rău), de către teologi, are drept scop menţinerea stării de păcat a omenirii, ştiindu-se că asemenea stare duce, inevitabil, la moarte şi nu la viaţă. Încercarea acestora de a înlocui sensul pocăinţei cu ceva asemănător sensului cuvântului biblic: a-şi schimba gândirea faţă de păcat, ţine de ipocrizie, pentru că dacă se doreşte a se renunţa la falsul cuvânt pocăinţă, aceasta se poate realiza prin înlocuirea cuvântului ca atare şi nu prin falsificarea sensului acestuia. Traducerea simplă a lui metanoo este latinescul (se) converto, care exprimă destul de fidel sensul original: a (se) întoarce, a (se) îndrepta spre o direcţie; a-şi îndrepta gândirea către ceva care aduce avantaj, împlinire; a (se) transforma, a (se) schimba; a (se) îndrepta; a traduce, aşa încât, orice om născut din nou devine un convertit şi nicidecum, un pocăit ! Desigur, acest adevăr nu atestă că nu există „pocăiţi”, ci faptul că aceştia nu sunt ŞI convertiţi, adică născuţi din nou, ci sunt doar, cum singuri le place să se numească – pocăiţi ! Cauza principală a acestei aberaţii o constituie faptul că atât religioşii, cât şi lingviştii, au preluat prost şi grecescul metanoo şi latinescul converto! 

  Pocăinţa constituie manifestarea de răzvrătire a omului faţă de Planul de salvare al Creatorului prin dreptate, datorită agapei: Atât de mult a agapat Dumnezeul Suprem lumea, încât L-a dat pe Fiul mononăscut să moară, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă (Ioan 3.16). 

  Să relatăm acum o altă perlă, bine conturată de către aceeaşi traducere-bruion Corinlescu ’21 şi anume identificarea Duhului Sfânt cu un porumbel. În acest principiu, nu ni se precizează de către faimoşii teologi dacă orice porumbel reprezintă Duhul Sfânt sau numai unii dintre ei, sau numai unul singur; ce fel de porumbel a fost cel în care S-a arătat Duhul Sfânt, de a rămas peste El, adică peste Iesus,  pentru că nici un evangelist nu ne relatează că Iesus umbla cu vreun porumbel pe umăr, sau că Îl însoţea cumva vreun porumbel! Dar aceşti teologi, în speţă ortodocşi şi neoortodocşi, care debitează asemenea bazaconii, sigur au măcar câte un porumbel la cap! Fireşte că Logosul scris al lui Dumnezeu NU prezintă asemenea anomalii. Astfel, Ioan botezătorul relatează: Am privit în viziune (λεγω: lego) Duhul coborând precum coboară porumbelul şi a rămas peste El (Ioan 1.32); Duhul Sfânt S-a coborât în gen trupesc (soma, nu sarx!), precum coboară porumbelul (Luca 3.22). Și evangelia după Matei relatează despre aceeaşi viziune a lui Ioan botezătorul, însoţită de un zgomot, ca fâlfâitul aripilor unui porumbel (Matei.3.16). Dar această  relatare, ca şi toate celelalte referitoare la fenomenul Divin, a fost falsificată în traducerea Cornilescu ’21 prin expresia: Duhul a coborât în chip de porumbel! De ce? Pentru a se aduce blasfemie Dumnezeului Etern...

  Privitor la ateismul nereligios, nu mai sunt prea multe de spus, întrucât trăim văzând cu ochii noştri vremurile de apostazie pandemică. Toate acţiunile cercetării terestre, solare, galactice, intergalactice etc. au un singur scop şi o singură direcţie: scoaterea Nous-ului Absolut din Creaţie. Pe marele vas, denumit cu emfază titanic, scria cu litere vizibile de la distanţă: NO GOD, adică fără Dumnezeu. Aşa este şi lumea de astăzi: un „titan” pe care scrie «no God» şi care are aceeaşi soartă, tocmai pentru că este astfel, adică fără Dumnezeu! Învăţământul impune la toate nivelurile aceeaşi doctrină absurdă a materialismului nihilist, cu exponentul său, evoluţionismul, învăţământ care a pătruns chiar şi în şcolile teologice...